duminică, 30 noiembrie 2014

Cu floarea vopsita














Daca tot au vopsit gardul, s-au gandit sa vopseasca si florile!
***
Marcel adormise. Sforaia usor. Diana ramasese ghemuita la pieptul sau si visa. Dintr-odata i se paru ca visul se sparge in mii de bucatele. Se apleca sa culeaga bucatile de pe covor. Nu, nu era covor. Era o poiana. O poiana trista, vestejita. Se chinuia sa refaca visul. Si el se opunea. I se scurgea printre degete. O amagea cu momente, cu clipe. Apoi, totul se naruia la loc. Se intreba ce se intampla. De ce era Marcel atat de departe? De ce totul era acoperit de acel sforait? De ce? De ce?
Se duse in baie. Dusul o invalui intr-o imbratisare calda. Parca era in alta lume. O lume a apelor. O lume a linistii. O lume in care numai apa se zbuciuma. Nu stie cat ramasese acolo. Stie doar ca, la un moment dat, simtise ca ceva nu e in regula. Apa incepea sa o biciuie. Inchise robinetul si iesi. Oglinda era aburita. O sterse usor cu mana si tresari.
Se intoarse in camera si incepu sa se imbrace. Cand era aproape gata Marcel se trezi.
- Ce faci?
- Plec.
- Cand te intorci?
- Nu stiu. Nu cred ca ma mai intorc.
Iesi. O urmarea figura femeii din oglinda.

Niciun comentariu: